RSS

joi, 31 martie 2016

E greu, dar mergi mai departe!


        Ma tot gandesc in ultima perioada la finaluri, la sfarsitul iubirii. In ultima vreme am senzatia ca oriunde m-as duce, orice discutie as purta va atinge inevitabil si subiectul asta. De cele mai multe ori sunt finalurile deschise cele care provoaca atat de mult rau, cand unul dintre cei doi parteneri a ales sa plece fara nici o explicatie sau lasandu-l pe celalalt plin de intrebari si indoieli. "Ma iubit vreodata?", "Am insemnat ceva pentru...?", "De ce? De ce asa?".

        Toate povestile pe care le-am auzit am, pe care le-am trait, au ceva in comun. Intai e furia, o furie oarba indreptata in mod paradoxal chiar spre fiinta iubita, apar lacrimile si durerea, nu iti poti imagina viata fara celaltalt. E mai mult decat un sentiment de abandon, mai degraba te simti pierdut si vulnerabil. Apoi vine dorinta nebuna de a uita, de a sterge cu buretele intrega poveste, de a te indragosti din nou. Cand nici asta nu functioneaza, incepe asteptarea. Si tot astepti...

miercuri, 30 martie 2016

Decat sa spui o prostie, mai bine taci!


       Sunt obosita, am ascultat prea multi prosti vorbind tot soiul de prostii si chiar nu mai am rabdare sa ascult diverse elucubratii. Desi poate suna sexist, mereu folosit gluma aceea cu femeile sunt nebune si barbatii sunt idioti, iar motivul pentru care femeile sunt nebune este pentru ca barbatii sunt idioti. Ma amuza, era o mica gluma nevinovata. Iar ca intotdeauna a venit realitatea sa imi dea cu propria gluma fix in moalele capului. Nu, unele (repet, unele) femei sunt pur si simplu nebune!

       Pentru ca asta este coltul meu, pentru ca asta este confesiunea mea, tentativa mea de a imi regasi o liniste ravasita de reprosuri, vreau sa il folosesc pentru a imi linisti sufletul. Multumesc pentru ca ma intelegi, pentru ca iti iei ragazul de a citi, iar daca treci prin ceva asemanator nu iti pot da decat sfatul pe care il aplic si eu: fugi pentru a iti salva sanatatea mintala!

Ma pierd si ma voi regasi


        Nu e usor sa recunosc, dar am momente in care nu ma recunosc. Ma trezesc dimineata, trec somnoroasa prin ritualul de dimineata, imi pun un zambet pe fata, fug dupa chei cu o cafea in mana si ies pe usa. Ziua trece indeplinind diverse obligatii, fie ca e vorba de munca, fie ca este vorba de oameni.

      Ma intreb uneori unde a disparut entuziasmul, cand ceea ce credeam ca este vocatia mea a devenit doar o datorie, ceva ce trebuie sa duc la bun sfarsit. Sunt zile in care inca sunt fascinata de ceea ce fac, in care imi place sa vad, sa invat, sa fiu provocata si sunt zile in care numar minutele pana se face ora sa plec. Ma complac apoi in intalniri fara inteles, in discutii deasupra unei cesti de cafea, dar care nu ma ating in vreun fel. Ma simt bine, zambesc pentru ca asta se asteapta de la mine, sunt politicoasa si detasata. Sunt linistita. Imi spun ca nu sunt singura, dar cumva pe drumul spre casa ma simt asa.

      Ma gandesc la noile si vechile iubiri in timp ce merg cu castile in urechi ca sa nu aud zgomotele orasului de oameni care se grabesc (spre ce oare?). Ma gandesc la iubitul caruia ii voi trimite un mesaj de noapte buna, un ritual care in timp si-a pierdut sensul si intelesul. Nu stiu cand relatia asta a devenit atat de confortabila, cand omul ce ma topea doar auzandu-i vocea obosita a devenit o suma de calitati, o alegere rationala, o jumatate potrivita. Cand am uitat ca exista magie, cand am redus micile miracolele zilnice la o suma de reactii previzibile cauza-efect? Cand am uitat sa imi asum riscuri, cand am uitat sa traiesc?

joi, 24 martie 2016

Acel moment cand iti e dor...


       Nu am nici o problema, chiar nici una. Sunt fericita, am o viata plina si interesanta, am prieteni buni, am o familie iubitoare. Am tot ce mi-am dorit vreodata  (sau asta imi spun de cateva zile intr-una). Atunci ce este golul acesta din piept, o senzatie de multa vreme uitata cum ca mi-ar lipsi o parte vitala a sufletului?

      Imi aleg o carte la intamplare de pe birou, o deschid pentru confortul meu sufletesc. Mereu mi-am gasit linistea printre paginile pline de tus, am fugit de povestea mea in alte povesti. O deschid, imi pun picioarele pe birou (urat gest, stiu, dar mereu m-a facut sa ma simt ca si cum as fi in control), imi aprind tigara, dau drumul la muzica. Am nimerit chiar una de scriitorul meu preferat, dar care astazi nu imi spune nimic. Privirea mea aluneca printre randurile albe cautand ceva, orice, un semn. Sunt rationala pana la extrem, imi spun ca in mod sigur e ploaia cea care ma face sa ma simt asa.

marți, 22 martie 2016

Genul programului: telenovela!


      Din categoria intalniri pe care as vrea sa le ratez, dar nu prea am cum, primele pe lista mea ar fi reginele dramei. In cateva ore doua domnisoare mi-au povestit viata lor plina de iubire, gelozie, schimbari de planuri, gesturi marete si teatrale. Pot spune ca nici Marimar sau Salome (telenovele preferate ale bunicii mele) nu erau nici pe departe atat de intense ca o zi din viata lor.

     Fara sa imi dau seama, la un anumit punct din mijlocul discutiei, creierul meu a luat o pauza de recreere. Nu mai puteam acumula atata informatie, nu mai puteam procesa implicatiile fiecarei fraze rostite sau fiecarui nimic intamplat, ma saturasem de lacrimile iubitilor raniti si de impacarile cu sarutari pe talpi (le gaseam un pic cam prea cliseice). Asa ca am inceput sa ma intreb de ce cineva alege sa traiasca o viata de genul, o viata plina de zguduiri, de extazuri si agonii, de ce nu prefera o existenta mai calma, mai profunda.

luni, 21 martie 2016

Discutii toxice



        In mod sigur si tu ai avut partea ta de asemenea discutii. Ma refer la genul de discutii care nu duc nicaieri, pline de argumente toxice, la sfarsitul carora nu poti decat sa ridici din umeri si sa iti spui un filosofic "n-ai cu cine". Discutiile de genul sunt mult diferite de certurile constructive in care ajungi sa spui ce te deranjeaza cu adevarat si se incearca rezolvarea. Daca o cearta constructiva este inevitabila intr-o relatie, la un anumit punct este chiar sanatoasa, discutiile toxice corodeaza putin cate putin orice legatura emotionala.

      Eu am avut parte una deosebita sambata, m-a socat si m-a suparat, m-a incarcat emotional pentru restul week-end-ului. Surprinzator ca a venit de la o persoana pe care o respectam si pe care la un anumit punct o consideram prietena. Am avut nevoie de o zi pentru a decela adevarul de manipulare in toata mizeria ce mi-a fost servita. Intr-un final am reusit sa imi recapat calmul interior intelegand cateva lucruri.

vineri, 18 martie 2016

Dilema cadourilor


       Cred ca am obosit eu de cate ori am auzit "Nu stiu ce sa ii iau lui X cadou. E ocazia Y. Ai ceva idei?". De cele mai multe ori, o situatie de genul se transforma intr-o cautare furibunda prin magazine, nesfarsite discutii cu prietenii, intrebari mai mult sau mai putin subtile si sfarsesc prin nemultumire. La un anumit punct nu inteleg de ce se tortureaza oamenii in halul asta cand a oferi un cadou ar trebui sa fie un moment de bucurie, in esenta oferi ceva unei fiinte dragi.

       Asa ca m-am decis ca sa fac in viteza o lista mica de reguli de urmat daca vrei sa simplifici problema cadourilor si sa scapi de stres.

miercuri, 16 martie 2016

Lucrulul pentru care nu imi pot cere scuze


       Exista un lucru pentru care nu imi pot cere scuze. Nu pot cere iertare pentru ca am nevoie de liniste, de un moment de singuratate, de tihna. Am nevoie sa fiu singura cu gandurile mele, cu o carte buna in fata, ascultand o melodie lenta, sa ma reincarcarc emotional.

       Nu, asta nu inseamna ca nu te iubesc, inseamna doar ca sunt obosita. E un vid emotional, un gol ce ma sperie si pe mine, de parca prea multa iubire sau compasiune a fost scoasa din mine si nimic nu a fost pus in loc. Sunt obosita si trebuie sa ma odihnesc ca maine sa pot spera din nou. Am nevoie de ceva frumos ca maine sa pot vedea din nou partea buna a lucrurilor, am nevoie de nostalgia mea de acum pentru ca sa imi regasesc entuziasmul.

marți, 15 martie 2016

Dezvoltare personala in supermarketuri


     Uite un adevar de necontestat: poti invata ceva folositor din orice situatie. Uneori si o simpla excursie intr-un mare magazin devine un test de anduranta al proprie rezistente.

     Ca tot omul, dupa serviciu, am fost nevoita sa dau o raita prin Auchan la cumparaturi. Surprinzator, am ajuns sa numar in gand pana la 10 sau sa incerc o metoda de a ramane calma. Aparent, mai exista semeni de-ai nostrii care nu stiu sa nu deguste toate produsele. In special sa nu isi bage mainile ( eventual nespalate) in mixurile de fructe confiate, incercand sa se aleaga cu mai multe migdale. De asemenea, intelesul cuvantului degustare le este strain unora. Pacat ca nu am cum sa le explic ca degustare nu este sinonim cu indestulare. Este suficient sa spun ca orice pofta de mancare mi-a trecut instantaneu dupa ce am vazut un "domn" luand un carnat de pe gratarul electric in timp ce domnisoara care ii pregatea avea atentia distrasa de altceva si indesandu-l in gura.

luni, 14 martie 2016

O mana pe inima


      Despre unele intalnire iti este greu sa vorbesti. Unii oamenii iti raman ca niste rani deschise in suflet ce refuza sa se vindece. Poate ca motivul pentru care inca sangereaza este ca povestea inca nu s-a incheiat. Nu stiu deocamdata, poate voi dezlega misterul la un anumit punct.

      L-am intalnit intr-o zi agitata, un strain pierdut intr-un oras mare cautand un loc decent sa manance. M-am trezit zambindu-i instinctiv, politetea intrebarii m-am surprins placut ("Domnisoara, scuza-ma ca te deranjez, imi poti recomanda un restaurant bun in zona?"). M-a surprins si invitatia lui de a il insoti, dar am zambit, m-am pierdut in ochii lui albastrii si atitudinea rezervata de gentelman m-au facut sa  accept. Nu stiu cand am inceput sa vorbim despre tot si nimic. Jobul lui, jobul meu, pareri, impresii, cateva amintiri, nimicuri importante.